Interviu Dr. Sînziana Rădulescu DACVECC

Din capitolul nemuritor “Medic veterinar de succes“

Ce poate fi mai revigorant pe final de an decât să te întorci cu bucurie la scris, știind că rândurile de mai jos vor servi cititorilor porția necesară de motivație și curaj, numai bună pentru a îndrăzni să devină medici veterinari mai buni?

După seminarul de urgențe din 10 decembrie, am tras-o de limbă pe Dr. Sînziana Rădulescu, DACVECC și-am căzut pentru a doua oară pe gânduri, după care mi-am reamintit că orice este posibil atunci când vrei să reușești cu adevărat. Drumul este anevoios și ne testează limitele, însă pentru asta ținem flacăra nestinsă și mergem înainte.

Pentru noi, Sînziana, este modelul viu care ne dă imboldul să ne urmăm visul, chiar dacă-i departe, peste mări și țări. Mulțumim din inimă.

V.J.: Până a fi rezident pe urgențe, internshipul este primul pas în direcția specializării. Privind înapoi, cum ai descrie anii de intern și rezident?

S.R.: Calea către specializare este lungă și epuizantă pentru toată lumea, dar fiecare are drumului lui și, bineînțeles, experiențe diferite. Eu una am început primul internship (cel rotativ) un pic mai târziu comparativ cu majoritatea – în 2017, la 6 ani de la terminarea facultății. Însă realizările din primii ani de la absolvire (înființarea băncii de sânge Hemopet, RoVECCS) m-au ajutat foarte mult și sunt convinsă că au contat când am fost aleasă dintre mulți alți medici talentați.

A urmat apoi al doilea internship și rezidențiatul, așadar 5 ani legați cuprinzând multe ore de muncă, salariu mic etc și toate frustrările asociate cu acest ritm, dar și multe satisfacții legate de toate lucrurile pe care nu le-aș fi învățat altfel, și timp petrecut cu colegi minunați care acum îmi vor fi prieteni pe viață. Pe scurt, a fost o experiență grea dar frumoasă!

V.J.: Ți-a rămas la inimă vreun pacient anume sau un caz greu și complicat?

S.R.: Da, sunt mulți pacienți le care încă mă gândesc din când în când. Unul dintre ei este Charlie, un labrador adorabil care a fost internat cu tetanus, a dezvoltat pneumonie ab ingestis și a fost ventilat mecanic timp de 6 zile, iar în final a dezvoltat septicemie și peritonită septică – consecință a unei infecții nosocomiale. Charlie însă e un luptător și a reușit să supraviețuiască după 20 zile de terapie intensivă.

Externarea lui a fost un motiv de mare sărbătoare pentru toată echipa, iar cazul a fost suficient de interesant încât am publicat un raport de caz: https://doi.org/10.1002/vrc2.354. Mă bucură tare că povestea lui va rămâne întipărită pentru totdeauna 🙂 

V.J.: Pe planul dezvoltării personale, ce te-au învățat anii de training medical pe plan uman?

S.R.: Am învățat că munca în echipă este mult mai importantă decât cunoștințele sau skill-urile individuale, că este foarte important să lucrezi într-un mediu în care știi că nimeni nu te va judeca dacă ai greșit, dimpotrivă ți se va oferi suportul necesar în orice situație. Am mai învățat foarte multe cu privire la prioritizare, cum să iei decizii rapid și cum să ai grijă de echipa ta atunci când e nevoie.

V.J.: Acum că ți-ai îndeplinit visul, acela de a fi diplomat american pe medicina de urgență, care sunt perspectivele tale de viitor?

S.R.: Mi-am dorit foarte mult să lucrez în mediu academic și să contribui cât de mult la cercetare, iar norocul mi-a surâs suficient încât am obținut un post ca lector la Universitatea din Edinburgh, unde pot colabora cu cercetători din medicina umană.

Mai departe, îmi doresc să mă implic cât mai mult în educația și pregătirea continuă a medicilor și studenților din țară, și încerc să fac asta cât de mult pot. Însă, cariera nu este și nu ar trebui să fie totul. Astfel, intenționez să îmi reiau din hobby-uri, să mă bucur cât mai mult de timp petrecut cu prietenii, familia și de cât mai multe plimbări cu cățelul meu!

V.j.: Ce sfat ai acorda tinerilor veterinari care visează la medicina de urgențe?

S.R.: Le-aș recomanda în primul rând să îți urmeze sfaturile legate de menținerea sănătății mentale, pentru că este extrem de important. La fel de important este să găsească o echipă de la care pot învăța multe lucruri și în care li se oferă suportul necesar la nevoie.

Mai departe, dacă vor să lucreze ca medici veterinari de urgență, le recomand să negocieze condițiile de lucru cu angajatorul astfel încât să nu lucreze mai mult de (ideal) 40 ore pe săptămână în medie, chiar mai puțin dacă e vorba de ture de noapte. Foarte mulți medici din domeniu renunță la urgențe din cauza sindromului de burnout, care este mult mai ușor de prevenit decât de tratat. 

Și să nu uite că pentru a fi un medic de urgențe excelent nu e nevoie de specializare, specializarea ajută într-adevăr când e vorba de terapie intensivă. Pe urmă, așa cum am încercat să explic în prezentarea de pe 10 Decembrie, cunoștințele sunt importante dar, în urgențe, ajută mai mult să ai simț practic și să rămâi calm – de cele mai multe ori nu putem face mai mult rău pacienților grav bolnavi, putem doar să ajutăm cât putem.

_______________________

 Devino abonat Junior vet și ești mereu pe fază: https://bit.ly/3wUJ8l0